Prima Pagina
Istoric
Viata Sf. Stefan
Preot paroh și slujitor
Album Foto
Calendar ortodox 2008
In memoriam
Regasiri
Rugãciuni
Invataturi
Doriti sa ne sprijiniti?
Vã recomandãm
Multumim

 

 

 
Începând cu 28 iulie 2004

 

 

 

 

In Memoriam

diac. prof. Emilian Vasilescu

 

 

Cuvântare  la împlinirea vârstei de 80 de ani,

la sărbătorirea de la Institutul Teologic din București

 (21 septembrie 1984) 

 

 

Prea Sfințite Părinte Rector,

           

Prea Cucernice Părinte Prorector,

 

Prea Cucernici Părinți Profesori și Domnilor Profesori,

 

Iubiți studenți,

 

 

În primul rând, mă simt dator să mulțumesc din toată inima tuturor celor care s-au gândit și s-au străduit să organizeze această sărbătorire a mea, în ziua în care pășesc în al nouălea deceniu de viață. Mulțumesc de asemenea acelora care – colegi sau discipoli – au spus despre mine cuvinte atât de măgulitoare, încât de abia îndrăznesc să mă recunosc în ele. Calde mulțumiri îndeosebi Părintelui asistent Alexandru Stan, discipolul meu apropiat, pentru osteneala pe care și-a dat-o de a aduna, din lunga mea activitate, modestele mele împliniri, și de a le prezenta în fața Dumneavoastră. Nu mai puțin călduros, mulțumesc colegilor, studenților și tuturor celora care au ținut să fie prezenți la această sărbătoare. În sfârșit, mulțumesc și colegilor de generație, octogenari și ei, care, neputând participa, mi-au făcut bucuria de a-mi transmite direct, acasă, urările lor prietenești.   

Mărturisesc însă că nu îmi este ușor să vorbesc despre mine. Dar, fiindcă acesta este uzul în astfel de împrejurări, încerc să o fac. Desigur, orice aniversare este un popas, un moment de răgaz, în care poți privi înapoi la drumul parcurs și apoi, cu forțe noi, poți privi înainte, la drumul pe care îl mai ai de parcurs. La 80 de ani însă, raportul dintre cele două drumuri devine atât de disproporționat încât nu mai rămâne aproape nimic altceva decât trecutul. Totuși, chiar și în acest caz, o retrospectivă a vieții trăite nu este neapărat încărcată de prea multă melancolie. Oricât ar fi fost de greu, trecutul poate deveni senin, blând, deoarece asperitățile, câte au fost, s-au netezit, chiar durerile au devenit amintiri pline de duioșie, iar bucuriile au căpătat și ele culorile estompate și calde ale unui peisaj văzut de departe.

Despre acest trecut, despre viața și activitatea mea, s-au spus aici multe și frumoase cuvinte. Nu am prea mult de adăugat. Mă voi opri totuși, foarte pe scurt, asupra câtorva aspecte cunoscute numai de mine și care cred că mi-au jalonat lungul drum al vieții.

În primul rând, cariera mea didactică teologică a fost parcă predestinată de moștenirea cu care am venit pe lume. Strămoșii mei, preoți și învățători, au trasat drumul pe care aveam să merg apoi și eu. Șirul lor a început cu stră-străbunicul meu, care a fost hirotonit preot în 1821, anul revoluției lui Tudor Vladimirescu. Acest șir s-a încheiat cu tatăl meu, învățător în perioada de înflorire pe care au deschis-o în școala românească reformele lui Spiru Haret. Moștenirea mea preoțească m-a îndreptat către seminar și Facultatea de teologie, iar cea didactică spre învățământ. Dumnezeu mi-a ajutat să le îmbin și să împlinesc prin mine sinteza acestor moșteniri, pe care n-am reușit însă să le transmit mai departe. Tradiția preoțească și didactică din familia mea se încheie cu mine. Să dea Dumnezeu ca la confruntarea cea mare cu faptele mele să fiu vrednic de înaintașii mei.

Încă din seminar, slabele mele însușiri pentru muzică m-au făcut să mă îndrept mai mult către studiu și să îndrăgesc scrisul. Chiar din timpul studenției, deși trebuia să muncesc ca funcționar pentru a-mi câștiga existența, am tipărit prima mea carte, de fapt o broșură de 80 de pagini de istorioare morale, pe care le-am tradus din limba germană. Era modestul meu început de drum în lumea atât de atrăgătoare a scrisului, care m-a pasionat apoi în tot restul vieții. După cei trei ani de studii la Paris și după trecerea examenului de doctorat și publicarea tezei, am început să cultiv și un fel de gazetărie bisericească, din convingerea că problemele Bisericii trebuie dezbătute public și că teologia ortodoxă, cu tot tradiționalismul care o caracterizează și care îi face cinste, trebuie să iasă în arenă, să fie o theologia militans, o teologie luptătoare, spre folosul unor cercuri cât mai largi de credincioși. În același timp, am continuat studiul aprofundat al marilor probleme, nepierzând din vedere, nici în acest caz, ancorarea permanentă în actualitate, aducerea la zi a învățăturilor străvechi ale Ortodoxiei. Chiar teza mea de doctorat în teologie a tratat o problemă de mare actualitate la vremea respectivă, și anume combaterea interpretării sociologice a religiei și moralei, foarte la modă în Franța, prin așa-numită Școală sociologică franceză în fruntea căreia se afla profesorul Emile Durkheim de la Sorbona. Și chiar în manualul meu de Istoria religiilor, urmărind aceeași utilitate imediată, am adus la zi, acolo unde a fost cazul, situația actuală a diferitelor religii ale lumii.

Un moment de răscruce în cariera mea de dascăl de Teologie a fost începutul activității ca profesor de Istoria religiilor. Deși tot în cadrul Teologiei fundamentale, schimbarea aceasta a avut loc după ani mulți și grei în domeniul apologeticii, al filosofiei și al moralei, și la o vârstă la care începi să aștepți roadele acestor acumulări. La 45 de ani, a trebuit să-mi schimb specialitatea și să pornesc pe un drum cu totul nou pentru mine. A trebuit să devin profesor de Istoria religiilor. Este, fără îndoială, greu să pornești pe un astfel de drum, când nu mai poți avea avântul tinereții și temeritatea acestei tinereți, care te face să crezi că nimic nu este imposibil și că poți dărâma munții tuturor dificultăților. Și, mai ales, este greu un început atât de târziu într-o disciplină în care s-a lucrat enorm și în care cercetarea a pătruns atât de departe în timp și în spațiu. Acestei discipline, pe care totuși am îndrăgit-o repede, i-am închinat mai bine de douăzeci de ani din activitatea mea didactică. N-am desțelenit nici un teren, n-am făcut nici o descoperire epocală, nu îndrăznesc să am pretenția unei originalități depline. Dar, ca teolog și slujitor al Bisericii Ortodoxe, n-am pierdut nici un moment din vedere imensa superioritate a creștinismului. Dar nici n-am căutat să minimalizez sau să neg valoarea altor religii care, așa cum spuneam și în prefața manualului meu de Istoria religiilor, au dat suport sufletesc credincioșilor lor timp de veacuri și milenii. Am căutat, după puterile mele, să fac cunoscute studenților mei aceste religii, tocmai pentru a-i face să înțeleagă că învățătura Mântuitorului, creștinismul, este altceva în esența sa decât toate celelalte religii ale lumii. Nu știu cât am reușit acest lucru, dar știu că m-am străduit să-l realizez.

În sfârșit, mai am de făcut o mărturisire, pe care aș dori din tot sufletul să o audă și să o înțeleagă mai ales foștii mei studenți. Știu că am fost considerat un profesor exigent, aspru, pretențios la examene și lucrări și zgârcit la note. N-am făcut-o din dorința de șicană sau de a-i pedepsi pe cei nu prea harnici, ci din respectul pentru adevăr și dreptate, din respectul pentru munca și seriozitatea celor buni. Am fost aspru uneori chiar cu studenții pe care i-am iubit și în care mi-am pus nădejdea că nu am muncit în zadar. Nu pot uita că unul din cei mai buni discipoli pe care i-am avut a plâns ca un copil când și-a văzut lucrarea de licență cu un număr destul de mare de corecturi. Dar, dându-și apoi seama cât de mult a câștigat lucrarea sa sub noul aspect, a venit să-mi mulțumească zâmbitor și fericit. De data aceasta, eu, asprul și intransigentul profesor, am simțit că mi se umezesc ochii și puțin a lipsit să-l îmbrățișez ca pe propriul meu copil.

În încheiere, mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat în strădaniile mele omenești. Și dacă este adevărat că n-a trăit degeaba acela care lasă în urmă un copil, a scris o carte și a sădit un pom, mă mângâi și eu cu gândul că am împlinit aceste datorii. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, ca orice profesor care și-a iubit misiunea, nădăjduiesc și eu să las în urmă un lung șir de fii duhovnicești, foștii mei studenți. Cât de bine am reușit în toate strădaniile mele, nu pot aprecia singur. În orice caz, de un lucru sunt sigur: că am pus tot sufletul și toată puterea mea de muncă în activitatea mea de profesor de Teologie. Și, dacă din toate strădaniile mele a rodit ceva, cât de puțin, în sufletul și în viața numeroaselor generații de elevi și studenți pe care i-am avut, mulțumirea mea este deplină. Și această mulțumire crește, odată cu nădejdea că aceia care vin după noi ne vor depăși în toate privințele, spre slava lui Dumnezeu și a Sfintei noastre Biserici.

Încă o dată, vă mulțumesc tuturor pentru festivitatea de astăzi și pentru bunăvoința de a mă fi ascultat.

                                                                                       Diac. prof. Emilian Vasilescu

 

 

• Viata si activitatea •
• Lista publicatii •
• Cuvântare sutinută  la împlinirea vârstei de 80 de ani •
• Prefață scrisă de soția Maria (Mariana) Vasilescu •
• Scrisori primite de la Părintele prof. Dumitru Stăniloaie •

 

          

 
Ultima actualizare: 29 dec. 2007.

Copyright: Biserica Sfântul Ştefan - Călăraşi, Bucureşti