Prima Pagina
Istoric
Viata Sf. Stefan
Preot paroh şi slujitor
Album Foto
Calendar ortodox 2008
In memoriam
Regasiri
Rugãciuni
Invataturi
Doriti sa ne sprijiniti?
Vã recomandãm
Multumim

 

 

 
Începând cu 28 iulie 2004

 

 

 

 

Regăsiri

Pastorala de Invierea Domnului 2005

a IPS Bartolomeu Anania 

 

+ B A R T O L O M E U

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP AL VADULUI, FELEACULUI SI CLUJULUI

iubitului nostru cler si popor: har, pace, ajutor si mila de la Dumnezeu, iar de la noi arhieresti binecuvântari si crestineasca salutare:

HRISTOS A INVIAT! 

 

Iubitii mei fii sufletesti,  

In Scrisoarea Pastorala de anul trecut v'am vorbit despre prietenii Domnului care s'au bucurat de invierea Lui si despre felul in care ei si-au trait bucuria. 

De data aceasta imi propun sa va vorbesc despre un prieten care nu s'a bucurat de invierea Domnului sau. E un personaj pe care toti il stiu, despre care multi au scris, dar pe care foarte putini il cunosc. E vorba de Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece ucenici ai lui Iisus. 

Cuvine-se insa ca mai intâi sa ne aducem aminte de faptul ca sentimentul bucuriei, alaturi de acela al iubirii, face parte din insasi esenta istoriei si trairii crestine. Mai mult, bucuria in sine, bucuria elementara de a trai este un dar pe care Dumnezeu i l-a dat si omului, si viermelui, si pasarii, si firului de iarba. A nu mai fi in stare sa te bucuri inseamna sa existi fara sa si traiesti. 

Trebuie sa credem ca dupa ce Dumnezeu l-a plasmuit pe Adam din lut, prima reactie a omului inzestrat cu suflet viu a fost aceea de a se bucura de viata. 

Bucuria este fiorul sfânt al vietii crestine. Iata doar câteva exemple extrase din Sfânta Scriptura: Ingerul Gavriil i s'a inchinat Sfintei Fecioare din Nazaret, la bunavestire, cu salutarea: "Bucura-te!" Magii de la rasarit, când au vazut steaua oprita deasupra locului unde Se afla dumnezeiescul Prunc, "s'au bucurat cu bucurie mare foarte". 

Bucuria este mângâierea cereasca a tuturor celor napastuiti aici, pe pamânt: "Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri". 

Când pastorul isi gaseste oaia ratacita si o aduce in staul, "se bucura de ea mai mult decât de cele nouazeci si noua care nu s'au ratacit". 

La intoarcerea fiului risipitor, tatal tine sa-l convinga pe fratele acestuia ca acum, in acest moment de rascruce din viata unui om, "trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram". 

La rândul sau, Zaheu vamesul I-a deschis lui Iisus usa casei sale "si L-a primit bucurându-se". Servul care si-a folosit bine talantii sfârseste prin a intra "intru bucuria Domnului sau". Poruncindu-le ucenicilor Sai sa se iubeasca unii pe altii dupa modelul iubirii dintre Tatal si Fiul, Domnul conchide: V'am spus acestea, pentru ca bucuria Mea sa fie intru voi si bucuria voastra sa fie deplina. 

Bucuria invierii Domnului a fost cu atât mai mare cu cât nimeni - absolut nimeni - dintre apropiatii Domnului nu crezuse ca El Se va scula din morti. Asadar, ea era sporita prin contrast.  

Duminica dis-de-dimineata, femeile mironosite au venit la mormânt sa tamâieze. Ce poate fi mai trist decât sa jelesti un mort? Iata insa ca un inger le-a aratat ca mormântul era gol prin aceea ca Iisus inviase din morti. Ele au plecat de acolo ,cu frica si cu bucurie mare", dar, fiind inca pe drum, insusi Iisus le-a intâmpinat cu salutarea: Bucurati-va! 

Ucenicilor li S'a aratat in Galileea, iar ei "s'au bucurat vazându-L pe Domnul". Chiar si in exclamatia finala a lui Toma: "Domnul meu si Dumnezeul meu!" trebuie sa citim, neaparat, bucuria. Dar daca bucuria invierii a devenit mai puternica tocmai prin aceea ca fusese precedata de necredinta si intristare, o lectura atenta a Sfintei Scripturi ne mai descopera un fapt extraordinar, anume ca si necredinta poate surveni in cazul ca e precedata de o bucurie. 

Sfântul Evanghelist Luca este cel ce noteaza ca, indata dupa inviere, Iisus li S'a aratat ucenicilor si ca acestia erau uimiti, incremeniti, inca necrezând de bucurie. Este ceea ce se poate intâmpla cu oricare din noi atunci când pe neasteptate, de naprasna, se pomeneste cu o veste buna si exclama: - E prea frumos ca sa fie si adevarat!... Ei bine, Iuda nu a trecut prin nici una din aceste experiente umane. Sa vedem de ce.  

Iubitii mei fii sufletesti, Iuda Iscarioteanul apare pe scena biblica in vremea ultimelor zile ale Domnului. Stim ca Iisus si cei doisprezece ucenici ai Sai traiau viata de obste, ca se multumeau cu putin si ca acest putin provenea in special din anumite danii. Asa stând lucrurile, Iuda era casierul comunitatii. La el veneau daniile in bani, tot prin el se facea plata cumparaturilor si din aceeasi punga se faceau daniile catre saraci. Desigur, totul se petrecea pe incredere, nimeni nu-I cerea socoteala, desi unii il banuiau de oarecare necinste, in sensul ca el "vamuia" punga comuna, retinând pentru sine câte ceva. Se pare insa ca faptul acesta nu era de natura sa tulbure. Neavând simtul proprietatii, apostolii nu-l aveau nici pe acela al pagubei.  

Naravul lui Iuda devine semnificativ intr'o imprejurare putin obisnuita. Iisus Se afla in Betania, impreuna cu ucencii Sai, ca oaspete al prietenului Sau Lazar, pe care tocmai il inviase din morti. in timpul mesei I se apropie Maria, sora lui Lazar, purtând un vas de alabastru cu mir de nard (adica un ulei foarte scump, preparat cu esenta extrasa din radacina de nard, o planta aromatica din India) si revarsa mirul pe picioarele lui Iisus. Toti cei de fata sunt surprinsi, nedumeriti, dar Iuda are o reactie de impotrivire: "De ce nu s'a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari si sa-i fi dat saracilor?" Reactia lui Iisus e cu totul alta: "Las-o, ca pentru ziua ingroparii Mele l-a pastrat; ca pe saraci ii aveti pururea cu voi, dar pe Mine nu Ma aveti pururea". 

Gestul Mariei, prin gingasia si semnificatia lui, e unul din cele mai emotionante din câte pot fi intâlnite in istoria omenirii. Prin nu stim ce revelatie sau intuitie, aceasta splendida femeie a presimtit ca Iisus nu va avea parte de ritualul obisnuit al inmormântarii si, asumându-si rânduiala de mironosita, a uns picioarele ce aveau sa poarte semnul cuielor. Domnul ii ofera lui Iuda aceasta explicatie, dar ucenicul nu o accepta. Gândul lui se indreapta in alta parte, si nu prea departe. El stie ca invierea lui Lazar, savârsita in vazul a o multime de martori, impinsese pâna la culme ura preotilor iudei fata de Iisus. Condamnarea Lui la moarte fusese deja hotarâta la un sfat de taina in casa arhiereului Caiafa. Singura lor grija este aceea ca arestarea acestui Iisus, care se bucura acum de o imensa popularitate, sa nu se faca la lumina zilei, in vazul multimii. Ei conteaza pe labilitatea psihologiei maselor: când victima e amenintata, ii sar in aparare; când o vad in catuse, o parasesc. Este exact ceea ce vor face insisi ucencii in gradina Ghetsimani.  

Aceasta gradina ("gradina" e un fel de a spune; in fapt, era un crâng) se afla undeva in afara Ierusalimului, dincolo de pârâul Cedrilor. Se pare ca acolo era locul de taina unde Iisus obisnuia sa mearga, din când in când, cu ucenicii Sai. Evident, Iuda il cunoaste. Planul e croit la repezeala. Disidentul se furiseaza in casa arhiereilor si le face oferta de colaborare: el promite ca le va deconspira locul unde Iisus poate fi arestat fara martori incomozi, iar ei accepta ca pentru acest serviciu sa-i plateasca suma de treizeci de arginti.  

Urmatorul episod dramatic se petrece la Cina cea de Taina. Iisus isi vesteste inca o data patima si moartea. Si tot atunci enunta legea iubirii, indemnându-si ucenicii sa ramâna intru iubirea Lui.

Unsprezece apostoli asculta infiorati, dar de inima lui Iuda nu se lipeste nimic. Iisus i-o cunoaste si gaseste ca e momentul s'o si spuna: "Unul dintre voi Ma va vinde". Apostolii se zbat intre uimire si neliniste si se intreaba unii pe altii cam cine ar putea fi. Vestea pare incredibila, greu de suportat. Iuda are neobrazarea de a intreba si el: "Nu cumva sunt eu, invatatorule...?". Iisus ii raspunde: "Tu ai zis", ceea ce in limbajul vremii inseamna: "Asa e, ai spus-o chiar cu gura ta".  

Dar cei unsprezece inca nu se desmeticesc, nu-si cred auzului. Acum Iisus i se adreseaza de-a dreptul lui Iuda: "Ceea ce vrei sa faci, fa mai degraba!...". Dar - ne spune Evanghelistul - nimeni din cei ce sedeau la masa n'a inteles pentru ce i-a zis aceasta; fiindca unii, deoarece Iuda avea punga, gândeau ca Iisus ii spune: Cumpara ceea ce ne trebuie la sarbatoare!... sau sa dea ceva la saraci".

Ca sa fie si mai explicit, Iisus adauga: "Acela este, caruia Eu, intingând bucatura de pâine, i-o oi da". "Si intingând bucatura de pâine, a luat-o si i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul". Evanghelistul Ioan, care a fost de fata, incheie astfel acest episod: "Deci, dupa ce a luat acela imbucatura de pâine, indata a iesit. Si era noapte."  

Intr'adevar, iubitii mei, noapte era. Innoptate erau sufletele apostolilor; chiar atunci, la Cina, Iisus le spusese: Ramâneti intru iubirea Mea! Si acum, unul dintre ei plecase coplesit de ura. Noapte este acum si in sufletul lui Iuda. El alearga prin besna la arhierei, le descopera locul unde Iisus poate fi arestat in aceeasi noapte. Iar pentru cazul ca nimeni nu l-ar fi recunoscut sau ca nu ar fi fost sigur asupra persoanei, stabileste consemnul: "Cel pe care-l voi saruta, acela este; prindeti-l". 

Noapte este in crângul din marginea Ierusalimului. Iisus Se desprinde de ucenici, Se roaga singur, tremura pentru o clipa in fata crucii care I se apropie, Se intoarce la ai Sai, ii trezeste din noaptea somnului, clipa a sosit. Crângul e invadat de ostasi inarmati care, la lumina faclelor, cauta pe cineva. Il cauta si adunatura de preoti care-i insoteau pe ostasi. "Pe cine cautati?" ii intreaba Cel- Cautat. "Pe Iisus Nazarineanul", raspund ei. "Eu sunt!" le raspunde Acesta. Ei, deprinsi sa caute un hot care se ascunde, minte si incearca sa fuga, se descumpanesc in fata Acestui infractor neobisnuit si ezita sa puna mâna pe El. Acum tâsneste din besna Iuda Iscarioteanul. Se apropie de Iisus si da sa-L sarute pe obraz. Iisus tresare si-l mustra: "Iuda, prin sarutare il vinzi tu pe Fiul Omului?" Iuda insa nu sovaie. Prin noaptea sa, un fulger din iad ii scapara din gura: "Bucura-te, invatatorule"! si-L saruta. Acum, o alta mustrare: "Prietene, pentru ce ai venit?" Cu alte cuvinte: - Nu pentru o sarutare te afli tu aici, ci ca sa dai o mâna de ajutor la arestarea Mea. Lasa jocul si fa-ti treaba!  

Iisus este legat, dus in cetate, judecat si condamnat la moarte pe cruce. Iuda afla, are o scurta mustrare de constiinta, alearga la arhierei si vrea sa le inapoieze banii: "Gresit-am vânzând sânge nevinovat". Acestia rânjesc a batjocura, nu-i primesc banii si-i spun cu cinism: "Ce ne priveste pe noi? De-acum e treaba ta...". Umilit de moarte, tradatorul arunca banii in templu, dupa care merge undeva si se spânzura. 

Dragii mei, asa s'au petrecut faptele. Iuda ramâne pâna astazi un personaj nu numai tragic, dar si controversat, de vreme ce nimeni nu poate preciza motivul real al tradarii. 

Unii cred ca el nu a fost altceva decât instrumentul prin care trebuia sa se implineasca profetiile; asadar, fusese predestinat mortii, ceea ce ii prezuma nevinovatia. Numai ca profetiile se puteau implini nu neaparat prin el, ca persoana, ci prin altcineva, sau prin alte mijloace. Singurul interes al arhiereilor era sa cunoasca locul secret al lui Iisus, iar pentru aceasta puteau sa angajeze un spion care sa-L urmareasca.  

Altii cred ca Iuda, fiind singurul negalileean din ceata apostolilor, nu era de acord cu mesianismul universalist al lui Iisus, ci cu mesianismul nationalist al capeteniilor iudaice. Acestui argument I se poate raspunde ca pentru asa ceva nu era nevoie de calea tradarii, ci de aceea, mult mai simpla, a despartirii.  

Altii, dimpotriva, ii atribuie lui Iuda chiar intentia sublima de a provoca arestarea lui Iisus pentru ca Acesta sa-si poata demonstra dumnezeirea in fata judecatorilor. Daca insa acesta ar fi fost scopul, de ce nu si l-a urmarit pâna la capat? Suprema demonstratie a dumnezeirii lui Iisus, asa cum in batjocura o invocau arhiereii, ar fi fost ca El sa Se coboare de pe cruce. Or, la vremea rastignirii Mântuitorului, Iuda era deja mort. 

Se incearca absolvirea lui Iuda si prin temporara sa cainta. Desigur, aceasta ar fi fost salvatoare daca el ar fi alergat la invatatorul sau si i-ar fi cerut iertare. Daca ar fi cerut-o, e sigur ca i s'ar fi dat. Dar n'a facut-o, ci a preferat sa se sinucida.  

Cea mai populara si mai acreditata ipoteza este aceea a lacomiei. Având punga, Iuda se obisnuise sa ciupeasca din banii comunitatii apostolice, punându-si-i deoparte pentru el. Asa se explica reactia lui negativa la ungerea din Betania. Se risipea un mir aromat care pretuia trei sute de dinari, adica plata unui lucrator pentru un an de munca. Daca acesti bani ar fi intrat in punga comuna, el isi putea insusi intreaga suma sub pretextul ca a impartit-o la saraci. Unde-i hotie e si minciuna. Nimeni nu l-ar fi controlat. Aceasta suma insa s'a risipit pe picioarele invatatorului. Iuda are sentimentul ca Iisus, acceptând gestul femeii, i-a furat banii. 

Acum ii trece prin minte gândul tradarii. Initiativa nu le apartine arhiereilor. Ca institutie judiciara, sinedriul putea folosi metoda recrutarii unui informator. Initiativa ii apartine lui Iuda. El este cel ce se ofera. Dar nu pentru ratiunile politice ale unui nationalist dezamagit. Daca ar fi fost asa, o facea, bucuros, pe gratis. Nu. El cere bani. Arhiereii "se invoiesc" sa-I dea bani si ii ofera treizeci de arginti. Arestarea lui Iisus, insa, era o miza uriasa; arhiereii ar fi pus in joc o suma pe masura. Ei insa ofera ceea ce ofera spre a-L umili pe Iisus (care, in ochii lor, n'ar merita mai mult) si, pe de alta parte, isi dau seama pe cine au in fata. Iuda nu este un negustor abil. Furtisagurile lui nu au nimic spectaculos. Atât prin ciupelile din punga, cât si prin pretul derizoriu al tradarii, Iuda pare mai mult un biet gainar, un prostanac care se insala pe sine. Daca presupunem ca prin tradare vrea sa-si recupereze banii pierduti prin mirul din Betania, si aici se insala. Stim ca vasul de alabastru continea o litra de mir de nard curat, un produs foarte rar si extrem de scump. Iuda accepta treizeci de arginti, adica suma cu care se vindea un sclav in piata. 

Slabiciunea lui Iuda este, intr'adevar, lacomia, dar lacomia nu este un procedeu comercial, ci un viciu. Lacomul nu urmareste imbogatirea posibila, ci adaosul necesar. Când bautorul devine alcoolic, se imbata din te-miri-ce. Dependent de propriul sau viciu, omul si-a pierdut libertatea si poate fi vânat de oricine. Aici cred eu ca se afla cheia tradarii lui Iuda. 

Cei mai multi comentatori emit tot felul de presupuneri, precum cele pomenite mai sus, dar ocolesc un fapt extrem de important: Iuda este un om demonizat. Doi sunt evanghelistii care mentioneaza acest fapt: Luca si Ioan. Demonizarea lui Iuda ca tradator al lui Iisus s'a facut pe fondul propice al lacomiei. Ea cunoaste doua faze. Prima se petrece indata dupa ungerea din Betania, când lui Iuda i se strecoara gândul de a intra in legatura cu arhiereii. Acest gând il stapâneste si in prima parte a Cinei celei de Taina. Asa se explica impertinenta cu care intreaba daca nu cumva el este cel care il va vinde pe Iisus, stiind bine ca el va fi. Sângele rece atinge culmea in clipa in care Iisus il anunta ca tradator pe cel caruia ii va intinde imbucatura de pâine. I-o intinde lui Iuda, iar acesta o ia fara nici o tresarire de constiinta, confirmând astfel ca el este tradatorul. Sfântul Ioan precizeaza: "Dupa imbucatura de pâine, atunci a intrat Satana intr'insul". 

Dupa ce i-a bântuit gândul, diavolul intra acum in posesia lui totala si ireversibila. De ce ireversibila? Va veti intreba; daca Domnul vindecase atâtia demonizati, oare nu putea sa-l vindece si pe el?... Diferenta e radicala: cei vindecati erau victime, Iuda e complice. Intre el si Satana s'a facut un pact. Inainte de a-l vinde pe Iisus, Iuda isi vânduse propria-i libertate. Dumnezeu nu-l mântuie pe om impotriva libertatii lui. 

Iuda are acum un alt statut moral decât al celorlalti oameni. El nu e doar un ins viclean, ipocrit, siret, prefacut, duplicitar, fatarnic, ca multi altii; el este un om corupt, pervers, perfid, modelat pe talia celui ce-l stapâneste. Numai asa se explica incredibilul, cutremuratorul gest din gradina Ghetsimani: sarutarea. Exista situatii in care omul il surprinde chiar pe Atotstiutorul Dumnezeu. Amintiti-va de sutasul din Capernaum care-I ceruse lui Iisus sa-I vindece servul chiar de la distanta, ca un comandant cu porunci executorii. La auzul acestor cuvinte, care descopereau credinta unui pagân, Iisus, pur si simplu, S'a minunat. Aici, in Ghetsimani, Iuda il surprinde pe Iisus prin gestul sau de a-l saruta. Era oare sarutarea necesara pentru identificarea lui Iisus? Nicidecum. Semnul era pur conventional, putea fi un deget aratator, o mâna pe umar, atingerea cu o crenguta, sau orice altceva. Mai mult, nici nu era nevoie de un semn de recunoastere, oricare ar fi fost el, de vreme ce impreuna cu ostasii venisera si arhierei, batrâni si capetenii care-L vazusera de atâtea ori pe Iisus in templu si-L cunosteau. Si in cazul acesta, ca si in acela al tradarii, Iuda era cel ce avusese initiativa. El inventase trebuinta unui semn, el stabilise, ca semn, sarutarea. Iisus stia ca Iuda il va trada, o spusese raspicat si explicit, dar sarutarea e de natura sa-L surprinda. Intrebarea pe care i-o pune are in ea, deopotriva, uimire si dojana: "Iuda, prin sarutare il vinzi tu pe Fiul Omului?... 

Dar faptul e mult mai grav. Inainte de a-L saruta, Iuda il saluta mieros prin cuvintele: "Bucura-te, invatatorule!" Nu se poate, nu se poate ceva mai pervers! Cuvântul Bucura-te!, care iesea din gura lui Iisus ca un balsam, din gura lui Iuda iese ca un sarpe. Tineti minte: Fapta care l-a condamnat definitiv pe Iuda nu a fost tradarea negociata, ci sarutarea perfida. Satana i-a inspirat-o, si tot Satana il va impinge la sinucidere. Si putem anticipa ca'n clipa când Iuda isi va da duhul cu latul de gât, Satana ii va suiera, dulce, in ureche: Bucura-te! 

Iubitii mei fii sufletesti, 

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupa el, multiplicat peste tot, la scara planetara, in ipostaza sarutarii care acopera tradarea. 

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizatie, de cultura, de progres stiintific, de libertate, de bunurile pamântului si de harurile cerului, printre noi se instaureaza, incetul cu incetul, un duh perfid care rastoarna valorile si perverteste limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevar, furtul inteligent devine profesie onorabila, sodomia se cheama orientare comportamentala, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietena se degradeaza in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleaza program de sanatate antiSIDA, destramarea familiei se numeste planificare familiala, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecarilor miraculoase, prostitutia se legitimeaza prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclama de meditatia transcendentala, saracirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tari se cheama razboi preventiv, terorismul isi reclama valente divine, infeudarea economica se numeste credit bancar, pomana politica devine act de caritate. Si multe altele. 

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinatate. Isprava lui cea mai mare este aceea ca dintr'o singura Biserica a facut mai multe. Din mai multe a facut o puzderie. Si continua s'o faca, prin ceea ce ii este propriu: lacomie, invidie, orgoliu. Se adapteaza usor, si-a rafinat metodele. Lucreaza la lumina noptii si comunica prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurential pe piata bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucreaza pe furis, te invita la dialog fratesc. Daca-l refuzi sau daca te aperi, te pomenesti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd. 

Cunoaste bine Biblia, are studii universitare, vorbeste câteva limbi straine. El stie ca Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat si memorat invatatura lui Iisus. Daca ar fi avut curatie si talent, putea sa scrie o Evanghelie tot atât de bogata ca a lui Matei. 

A scris-o postum, in cheia sarutarii perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este si patronul sau din Qarantania, care ii oferea lui Iisus citate din Scriptura. 

Iuda e tot atât de zelos printre ai sai, de vreme ce instinctual dezbinarii il mobilizeaza peste tot, oriunde s'ar afla. Partenerul trebuie mai intâi sedus, dominat, si numai dupa aceea nimicit. Iuda isi abordeaza semenul cu gratia cobrei care, intâlnind o vipera in jungla, o invita la un dans aerian, fascinant, ametitor, pe durata caruia isi calculeaza cu precizie secunda muscaturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.  

Iubitii mei fii sufletesti,

Duhul necurat al sarutarii lui Iuda, oricât ar fi el de perfid si staruitor, nu ne poate umbri bucuria pascala, asa cum dramatica experienta a ucenicilor nu i-a lipsit de bucuria invierii Domnului lor; dimpotriva, le-a sporit-o. Noi suntem urmasii celor unsprezece apostoli, ai celor saptezeci, ai sfintelor femei, ai tuturor celor ce I-au ramas Domnului credinciosi si prieteni. Poate ca si noi, asemenea lui Iacob si Ioan, am râvnit la slava lumeasca; poate ca si noi, asemenea lui Petru, ne-am lepadat de Domnul prin lasitate si frica; poate ca si noi, asemenea lui Toma, ne-am indoit in credinta. Dar daca Ioan s'a invredn icit de prietenia Rastignitului, daca Petru s'a cait plângând, daca Toma a ingenunchiat crezând si daca toti au trait bucuria invierii, partasi ai bucuriei lor suntem si noi, cei de astazi. 

Fie ca bucuria pascala sa ne faca mai treji, mai atenti, mai curati, mai curajosi si mai increzatori in biruinta finala a Mielului injunghiat. Hristos a inviat!

 

 

Călătoria mea spirituală

Autor: Mihai Oara             

 

 

Drumul meu spiritual a fost unul opus celui urmat de Luther. Eu am început cu “numai prin credinţa” şi am ajuns la necesitatea faptelor si a straduintei. Toate acestea trebuie explicate, de acee îl rog pe cititor sa nu se grabească sa judece, până nu va citi în întregime aceasta lucrare.

Convertirea

La vârsta de douăzeci de ani am trecut printr-o experienta de convertire. Lucrurile s-au întâmplat cam în felul urmator.

Dupa ce m-am întors de la armata, am hotarât sa-mi clarific odata pentru totdeauna problema existentei lui Dumnezeu. Cu toate ca într-un fel nu credeam în El, într-altfel eram totusi nelinistit. Mi-am strâns atunci un numar de carti, predici înregistrate si alte materiale. Pe masura ce ma adânceam în studiu, îmi dadeam seama ca sunt un pacatos, asa ca în loc sa ajung la o certitudine intelectuala, m-am afundat si mai mult într-o criza a inimii.

Vazând filmul “Un om pentru eternitate”, povestea martirului englez Thomas Morus, am înteles ca exista cauze pentru care unii sunt gata sa moara, cu toate ca faptul aceasta nu se potrivea cu o lume fara Dumnezeu. Alti eroi ai credintei aduceau aceasi marturie despre o viata mai presus de interesele egoiste imediate.

Am încercat atunci sa traiesc si eu o viata de sfânt, desavârsita, dar nu am reusit. Toate încercarile mele duceau la esec. Ma simteam din ce în ce mai vinovat în fata unui Dumnezeu a carui existenta nu o mai contestam de acum.

În mijlocul acestor cautari disperate am ascultat o predica despre har, rostita în biserica baptista Sf. Treime din Bucuresti, de cel care avea sa-mi devina mai târziu socru, Aurel Popescu. Am înteles atunci pentru prima oara ca orice efort al nostru de a ne obtine merite înaintea lui Dumnezeu este sortit esecului, si ca numai harul Lui ne poate mântui. În 1975 am decis sa cred în Domnul Iisus si sa-L urmez toata viata mea.

Întrebari si dezamagiri

Daca mi s-a parut ca înteleg si accept usor conditiile mântuirii, nu tot asa a fost cu umblarea în viata de credinta. O serie de porunci ale Scripturii nu aveau prea mult sens în contextul traditiilor baptiste. Ce însemna a te lepada de tine însuti si a-ti lua crucea în fiecare zi? Ce însemna a fi sfânt, cum Dumnezeu este sfânt? Pe masura ce bisericile baptiste românesti deveneau tot mai calviniste, aceste îndemnuri îsi pierdeau sensul.

Într-adevar, cum poti sa împaci doctrina depravarii totale a omului cu aceste îndemnuri la sfintenie? Daca omul este total stricat, ce bine îi va face vre-un efort spre sfintenie? Cum nu puteam admite ca de Dumnezeu depinde cu adevarat 100% din umblarea si soarta noastra, gândeam ca El controleaza 99% si noi controlam 1%. Dar ce rost mai avea efortul, daca în ultima instanta succesul depindea de El, nu de noi? Si totusi, chemarea la sfintenie continua, nu numai pe paginile Scripturii, ci si în sufletul meu.

În cautarea unei spiritualitati care sa raspunda cu adevarat acestor probleme am gasit doua feluri de raspunsuri, oarecum opuse unul altuia.

Calea eroismului

Una dintre cai consta în efortul eroic de a face bine, de a-I fi placut lui Dumezeu. Încercam cu toate puterile sa fim sfinti, esuam, dar încercam din nou. Cu timpul ne perfectionam si dobândim mai multe succese. Unii dintre noi, cu o vointa mai puternica si un intelect mai profund reusesc sa mearga mai departe pe aceasta cale si sa devina “mari oameni ai credintei”. Ei devin predicatori sau misionari vestiti.

Aceasta “cale a eroismului” exalta capacitatea omului de a se ridica singur. Am fost dezamagit sa constat ca ea nu este pentru mine. Chiar daca pe din afara aratam ca un tânar crestin plin de succes în viata de credinta, îmi stiam slabiciunile si nu îmi faceam iluzii.

Calea renuntarii

Am fost fericit când am aflat ca exista o altfel de cale. Aceasta am aflat-o mai întâi din scrierile lui Watchman Nee si apoi am auzit-o explicata de unii frati. Învatatura era ca orice efort personal este zadarnic (eram de acum convins!) si ca toata sfintenia o lucreaza în viata noastra doar Domnul. Orice încercare, straduinta personala este o greseala, aproape o erezie, deoarece este o negare a harului, un fel de “auto-mântuire cu ajutorul lui Hristos”. Solutia este sa renuntam a mai încerca si sa ne bazam complet pe lucrarea lui Dumnezeu în viata noastra. Sa ne socotim “morti fata de pacat” si vom fi într-adevar morti.

Dar daca ne-am socotit morti, si totusi pacatuim? Înseamna ca nu ne-am socotit morti cu adevarat, sau ca Duhul nu ne-a descoperit ca suntem morti. Trebuie sa ne bazam pe Domnul si vom vedea cum în timp moartea lui Iisus devine reala în viata noastra.

Problema pentru mine a fost ca L-am tot lasat pe Domnul sa ma duca la sfintenie, m-am tot socotit mort fata de pacat, dar sfintenia nu mai venea.

Care este rostul vietii?

Poate parea ciudat ca un crestin îsi mai pune aceasta întrebare, dar pentru mine ea era reala. Pusa în alt fel, întrebarea era, Odata mântuit (prin acceptarea lui Iisus în inima mea), ce rost mai aveam în lume?

De acum îmi era clar ca straduinta spre sfintenie nu ma ducea prea departe. Martora era nu numai experienta mea ci si a altora. Printre crestini vedeam asa multe slabiciuni si pacate, încât orice discutie despre sfintenie parea o fantezie. În plus, chiar si pentru cine facea un oarecare progres, ce importanta avea acesta fata de adevarate schimbare pe care o vom avea când vom fi cu Domnul? Cu alte cuvinte, ce importanta are daca progresez aici 0,01% sau 0,02%, daca de abia dincolo, în vesnicie, voi completa restul de 99,99%

Daca rostul vietii crestine nu consta în dobândirea sfinteniei, atunci poate rostul era altul. Îmi aduc aminte cum unii predicatori baptisti în anii 70 predicau ca Dumezeu ne tine aici pe pamânt dupa ce am fost mântuiti deoarece El vrea sa-i aducem si pe altii la mânuire. Aceasta avea sens, dar în acelasi timp ridica o mare problema, caci multi crestini plecau la Domnul fara suflete câstigate pentru El. Dar o viata de credinta de zeci de ani în care ai adus doar doi sau trei la Domnul (în cazul cel mai bun) pare un lamentabil esec. Nu pare aceasta o irosire a vietii?

Uitându-ne la viata noastra, cei mai multi constatam ca ne petrecem timpul cu serviciul, cu grijurile vietii. Ne mai bucuram de viata de familie, de prieteni. Ne bucuram într-un mod si mai înalt în biserica, slavindu-L pe Dumnezeu, dar aceasta reprezinta doar un mic procent din timpul nostru. Cum se explica dar aceasta extraordinara risipa a vietii noastre în activitati care nu duc la nimic?

În mijlocul luptei

Uneori în viata apar realitati care depasesc cadrul nostru îngust de gândire. Aceasta s-a întâmplat cu mine când m-am trezit în mijlocul persecutiilor comuniste. Sunt convins ca Dumnezeu da har celor ce trec prin astfel de încercari, asa încât multe slabiciuni si ezitari sunt acoperite.

În sase ani petrecuti în Bucuresti dupa convertirea mea, m-am izbit de mai multe ori cu realitatea persecutiei. Încercarile prin care am trecut au fost usoare si nu se compara cu ale acelora care au avut cu adevarat de suferit. În mijlocul unor greutati venite din partea unui regim care lupta împotriva lui Hristos, am simtit un har si o dulceata a prezentei Domnului, care compensa atât durerile din afara, cât si pe cele dinauntru.

Am fost retinut de securitate de mai multe ori si interogat. Am fost urmarit pe strada, acasa, telefonul mi-a fost supravegheat. Am fost amenintat la facultate si am fost dat afara din asociatia studentilor din cauza ca am refuzat sa depun juramântul de loialitate fata de partidul comunist. În toate acestea, bucuria lui Hristos m-a însotit si m-a salvat.

Am avut ocaza sa cunosc oameni pe care I-am admirat pentru curajul si credinta lor în mijlocul anchetelor sau urmaririlor penale. Unii dintre acestia au fost liderii baptisti Aurel Popescu, Pavel Niculescu, precum si preotul ortodox Pr. Calciu. Tensiunea conflictului, primejdiile si necazurile, toate acestea au estompat nelinistile mele interioare. Împrejurarile vietii erau prea furtunoase ca sa-mi mai lase timp sa gîndesc la întrebarile mentionate mai sus, la care însa nu aveam înca raspuns.

O alta lupta

Lucrurile s-au schimbat dupa ce am emigrat în SUA, in decembrie 1980. Aici a trebuit sa iau viata de la început. Am fost din nou confruntat, mai acut decât înainte, cu aceleasi întrebari de la început.

Viata ne-a purtat prin multe locuri si implicit prin multe biserici, toate de nuanta neoprotestanta. Am locuit în New York, New Jersey, Pennsilvania si Carolina de Nord. Am trecut prin multe biserici, unele organizate doar prin case, unele baptiste românesti sau americane, independente, traditionale sau harismatice. Am devenit tot mai dezamagit.

În bisericile baptiste românesti am descoperit multe lupte politice. O spun nu cu judecata, ci cu cea mai mare compasiune. De cele mai multe ori conflictele proveneau din faptul ca oamenii veneu din diferite colturi ale României, cu diferite mentalitati si erau dezorientati cu privire la viata lor în noua tara. Traditiile mostenite în diferite biserici din tara, combinate cu noua libertate si cu grijurile vietii de fiecare zi produceau un amestec exploziv care a provocat probleme în multe biserici. În plus, orice biserica etnica, mai ales de proaspeti emigranti, îsi avea limitarile ei, nefiind bine integrata în restul societatii. Eu si sotia mea ne-am bucurat atunci când, în sfârsit, ne-am mutat în biserici americane. Cu toate ca îi pretuiam si îi iubeam pe fratii români, doream sa cunoastem si sa experimentam spiritualitatea neo-protestanta americana.

În bisericile evanghelice americane am gustat din plin stilul de viata si avantajele civilizatiei americane, dar nu L-am gustat mai mult pe Hristos. Oamenii erau politicosi, sociabili, prietenosi. Crestinii din aceste biserici erau foarte respectabili pentru Hristos, dar nu gaseam nebuni petru Hristos. Exista un entuziasm si un triumfalism care erau superficiale. Rar exista o asteptare a unei lucrari sau a unei prezente directe a lui Dumnezeu în biserica. Viata crestina consta în a fi om “de treaba”, în a urma niste învataturi morale, dar era lipsita de fior mistic. Obiectivitatea credintei însemna nu numai alungarea experienelor subiective ci a oricarei participari directe a lui Dumnezeu în viata noastra.

Un exemplu, în acest sens, era felul în care era tratata problema marturisirii pacatelor. Având acces direct la Dumnezeu, eram învatati ca nu mai este nevoie sa ne marturisim pacatele unui om. Odata ce pacatul a fost marturisit, sentimentele de vinovatie trebuiau ignorate, întrucât Scriptura ne spune ca am fost iertati. Aceasta învatatura nu se potrivea cu experienta reala traita si minimaliza seriozitatea pacatului.

Nici bisericile harismatice nu m-au satisfacut pe deplin. Cel putin aici exista o mai mare asteptare a prezentei si lucrarii lui Dumnezeu. Ce m-a dezamagit a fost lipsa unei straduinte consistente spre sfintenie. Multi credinciosi din aceste biserici erau mai preocupati sa dobândeasca anumite daruri spirituale decât sa se apropie de El si sa-L cunoasca pe calea sfinteniei. Cum darurile spirituale erau tinta cea mai pretioasa, alte aspecte ale viatii crestine erau neglijate. Am vazut o uimitoare îmbinare de exaltare harismatica, slabiciune omeneasca si legalism.

Catre o noua spiritualitate

Apropierea mea de biserica ortodoxa nu s-a facut prin îndemnurile sau puterea de convingere a unui om. A fost un proces care a durat câteva saptamâni si în urma caruia multe din întrebarile mele de o viata si-au gasit raspunsul.

De mai bine de un an citeam, la sugestia sotiei mele, “Jurnalul fericirii” a lui Steinhardt. Am întâlnit acolo o spiritualitate neobisnuita, cu un miros placut, cu un farmec dulce. Îmi spuneam, “Ce pacat ca a fost ortodox si nu evanghelic”. Una din ideile care m-au impresionat la Steinhardt a fost acea ca viata adevarata în Hristos nu este una a esentelor abstracte, ci a unei iubiri concrete si a unei credinte de copil. Numai intr-o astfel de viata se poate manifesta Hristos.

O mare descoperire

Un moment hotarâtor a fost când am cumparat, aproape întâmplator, cartea “Arta rugaciunii”, care cuprindea o serie de învataturi despre rugaciune a Sfântului Teofan Zavorâtul. Eram constient ca aceste învataturi veneau din biserica ortodoxa, dar am considerat ca, asa ca în alte situatii, voi deosebi adevarul evanghelic de “superstitiile” ortodoxe. Dar, pe masura ce întorceam paginile, deveneam tot mai intrigat. Mi-am dat seama ca nu era una dintre acele carti pe care le citesti repede, ci, la fel ca si în cazul Bibliei, trebuie sa te opresti aproape dupa fiecare fraza si sa meditezi la cele scrise de autor. Am realizat ca tot ce era scris acolo avea sens!

Principalul subiect al acestei carti era asa-numita “rugaciune a lui Iisus”: “Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul.” În scurt timp multe din conceptile mele s-au schimbat si am înteles ca viata crestina este una de straduinta. Înainte credeam fie ca straduinta nu este necesara, fiind o adaugare omeneasca la mîntuire, fie ca este foarte importanta, dar neproductiva în propriul meu caz.

Am început sa practic felul de rugaciune expicat în aceasta carte ortodoxa. Ceva neasteptat s-a întâmplat atunci cu mine. Am început sa experimentez o retrezire a “iubirii celei dintâi”, pe care nu o mai simtisem din zilele convertirii mele. Nu pot descrie aici totalitatea experientelor mele, caci multe se refera la relatia me intima cu Domnul, deaceea ele vor ramânea un secret între mine si El. Totusi, pot sa împartasesc anumite efecte pe care aceasta “rugaciune a lui Isus" le-a avut asupra mea:

» Înainte viata mea de rugaciune era foarte seaca. Cu greu ma puteam ruga cinci sau zece minute pe zi. Acum am reusit pentru prima oara în viata sa ma rog ore întregi. Accentul nu era însa pe durata rugaciunii, ci pe capacitatea sufletului de a se deschide si de a comunica cu Dumnezeu.

» Înainte, rugaciunea mea mergea în “latime”, adica se lungea doar prin adaugarea unor noi subiecte sau cereri. Acum mergea în “adâncime”, aducînd înaintea Domnului lucrurile ascunse ale inimii.

» Pe masura ce inima îmi era curatata prin deschiderea ei înaintea lui Iisus, descopeream noi pacate, defecte sau slabiciuni în viata mea. În mod paradoxal, ma simteam tot mai curat si în acelasi timp tot mai pacatos!

» Pe masura ce ma rugam, puterea lui Iisus patrundea mai mult în viata mea si ma facea biruitor acolo unde înainte experimentam doar înfrângeri.

Toate acestea m-au facut sa înteleg ca nu sunt decât la începutul unui drum si ca eram mai slab si mai pacatos decât mi-as fi închipuit înainte.

Confuzie totala

Experimentând o reînviere a vietii mele cu Hristos, deveneam din ce în ce mai încurcat în privinta parerilor mele despre biserica. Pe de o parte, progresul meu era evident, nu numai pentru mine, ci si pentru familie. Pe de alta parte, în mod ciudat, sursa acestui progres era o învatatura si o practica specific ortodoxa. Aceasta nu se potrivea de loc cu parerea mea despre biserica ortodoxa, pe care o credeam moarta, o institutie pur umana, lipsita de Duhul Sfânt, un grup de “popi” care promovau superstitiile si împiedicau pe oameni sa cunoasca adevarata credinta. Aceasta contradictie trebuia rezolvata! Am început sa caut în mod sistematic un raspuns.

Am gasit prin intermediul Internetului, adresa si numarul de telefon al unei biserici ortodoxe din apropiere si am trimis preotului un mesaj ca as dori sa-l întâlnesc. Dmnezeu mi-a dat harul sa cunosc pe acest preot care, ca si mine, venea dintr-un mediu protestant, unde fusese pastor multi ani. Astfel, Parintele Nicholas, de la biserica ortodoxa antiohiana “All Saints” din Raleigh, Carolina de Nord, a avut rabdare cu mine si nu s-a simtit ofensat de întrebarile mele.

Prima întrebare pe care i-am pus-o a fost cum explica slabiciunea bisericii ortodoxe române în fata regimului comunist. Noi, baptistii, i-am spus eu, am rezistat împotriva comunismului, în vreme ce biseric ortodoxa a facut compromisuri! Parintele Nicholas mi-a explicat cum biserica ortodoxa este un trup viu, cu organe sanatoase si unele bolnave, dar care se regenereaza în fiecare generatie cu viata adevarata, primita de la Hristos. Curînd mi-am dat seama ca privisem aceasta problema cu ochelari foarte colorati. Mi-am adus aminte ca mii de ortodocsi au murit din cauza comunismului. În acelasi timp, slabiciunea omeneasca si compromisul a existat si la baptisti. Au existat si pastori baptisti care au colaborat cu Securitatea.

În afara de acuzatia colaborarii cu comunistii, am avut si alte nelamuriri cu privire la biserica ortodoxa. Stiam ca majoritatea românilor îsi zic ortodocsi, dar nu toti îsi practica credinta. Stiam de anumite superstitii (ulterior am aflat ca nu reprezentau învatatura bisericii). Credeam ca biserica ortodoxa împiedica pe oameni sa citeasca Biblia (de fapt doar îi descuraja sa o interpreteze într-un spirit ne-ortodox).

Întelegerea mea cu privire la starea de curatie si desavârsire a bisericii era gresita. În multe pilde, Domnul ne-a explicat ca aici pe pamânt nu vom reusi niciodata sa separam complet grâul de neghina. În timp ce este foarte important sa promovam o învatatura si o practica corecta, trebuie sa ne asteptam întotdeauna sa vedem slabiciuni si caderi. Încercarea de curatire perfecta a bisericii este de fapt contra-productiva, deoarece numai Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor. Este mai bine ca biserica sa fie inclusiva si primeasca pe toti cei care-i accepta învatatura si disciplina, decât sa fie exclusiva si elitista si apoi sa se mândreasca cu starea ei desavârsita.

Parintele Nicholas a continuat sa raspunda si altor întrebari si sa-mi dea carti care tratau probleme greu de înteles pentru unul care venea dintr-un mediu neoprotestant.

Icoane, lumânari, tamâie

Ca baptist, una din cele mai importante obiectii pe care le aveam fata de biserica ortodoxa era folosirea icoanelor. Întelegerea mea cu privire la folosirea icoanelor în bisericile ortodoxe era complet gresita. În primul rând, ortodocsii nu se închina unei pânze, unui lemn sau unor culori. Ei nu se închina nici unei imagini, deoarece doar Dumnezeu merita închinarea. Ei se închina Celui care este reprezentat de icoana, lui Iisus Hristos. Când aprind o lumânare sau saruta icoana unui sfânt, ei iubesc si respecta pe acel sfânt pentru ca în el s-a manifestat Hristos.

Nu doresc sa explic aici toata teologia icoanelor. Exista destule resurse pe Internet si în carti pentru cei care sincer vor sa înteleaga acest subiect. As dori doar sa spun ca, dintr-o data perspectiva mea s-a schimbat. Am înteles ca de fapt obiectiile neoprotestantilor cu privire la icoane, lumînari, tamâie, si toate celelalte practici ortodoxe veneau dintr-o necunoastere a învataturii ortodoxe date prin Parintii bisericii.

În teologia ortodoxa, Dumnezeu care S-a întrupat în Iisus Hristos continua sa se “întrupeze” sau sa se manifeste prin materie, prin sfinti, prin taine, prin icoane, prin culori si mirosuri de tamâie. Iisus este icoana lui Dumnezeu iar omul este icoana lui Iisus. Simplificarea, “reducerea la esente”, este de fapt o izgonire a oglindirii lui Dumnezeu din biserica si din viata noastra de fiecare zi. Este la fel ca si cum as da jos de pe pereti si as distruge fotografiile copiilor mei, pentru ca, în mod esential, nu iubesc fotografiile ci pe copii.

Aceasta noua perspectiva m-a facut nu numai sa accept toate aceste forme si simboluri din Biserica Ortodoxa, ci în acelasi timp sa le caut si sa le apreciez.

Un Pentecost continuu

Am descoperit ca biserica ortodoxa asteapta manifestarea reala a lui Dumnezeu în biserica. Ceea ce am cautat la harismatici am gasit în sfârsit aici. În ultimile biserici baptiste americane pe care le-am frecventat am fost dezamagit de lipsa unei asteptari a prezentei reale a lui Dumnezeu în adunare. Nu ni s-a explicat niciodata în ce fel Domnul ar fi fost mai prezent acolo decât în lume. Dumnezeu era vazut ca fiind atât de departe, ca Unul care S-a manifestat la creatie, prin cîtiva profeti, apostoli, prin viata pamânteasca a Domnului Iisus, si cam atât. Azi putem învata despre El si speram sa-L întâlnim cândva în Cer. Pâna atunci însa, orice afirmatie cu privire la interventia Lui într-un chip special în biserica si în viata credinciosilor era vazuta ca misticism si auto-înselare.

În biserica ortodoxa, Dumnezeu se manifesta prin Taine. Aceste Taine nu sunt doar simboluri, ci mijloace prin care se distribuie harul. Schimbând practica si învatatura de la început a bisericii, neoprotestantii le-au transformat în simple simboluri, golindu-le de aspectul lor supranatural, tainic si harismic.

Raspunsuri la vechi întrebari

Citind lucrari ale sfintilor sau parintilor ortodocsi, am fost în sfârsit luminat cu privire la scopul vietii crestine. Sfântul Serafim din Sarov declara ca scopul vietii este sa “cumparam Duhul Sfînt”, adica sa ne umplem de Dumnezeu.

Am descoperit în biserica ortodoxa cea mai frumoasa explicatie cu privire la telul vietii crestine. Aceasta explicatie se cuprinde în învatatura despre theosis, îndumnezeire. Crestinul se umple de Dumnezeu printr-o viata de aceza. Aceasta viata nu este numai pentru calugari, ci pentru toti crestinii. Prin asceza ne golim de patimile firii pacatoase si Îl câstigam pe Dumnezeu. Aceasta asceza se practica prin rugaciune, post, facere de bine. Prin ea ucidem în noi mândria si egoismul si le înlocuim cu umilinta si dragoste. Inima ne este curatata si Hristos poate locui în noi prin Duhul Sfînt.

Mi-am dat seama ca aceasta cale a ascezei prezentata în ortodoxie este o cale grea si ca nu multi umbla pe ea. Dar aceasta confirma vorbele Domnului Iisus despre poarta strâmta si calea îngusta, care duce la viata.

Am gasit în învatatura ortodoxa si un raspuns la vechea mea dilema daca sfintirea este lucrata în viata mea de Domnul sau trebuie sa mi-o lucrez singur. Am înteles acum ca aceasta era o falsa dilema. Încercam înainte sa împart ceea ce nu poate fi împartit. Din scrierile ortodoxe am aflat despre sinergie, lucrarea simultana a omului si a lui Dumnezeu. Am înteles ca lucrarea Duhului este esentiala si ca Dumnezeu lucreaza prin credincios, nu împotriva voitei lui. În practica, progresul spiritual începe când îmi dau seama ca nu pot înainta singur si strig catre Dumnezeu. Aceasta nu înseamna lene spirituala, caci rugaciunea cere efort si lupta. “Împaratia ceririlor se ia cu navala”, adica prin lupta, prin straduinta. Numai cei care se straduiesc o capata, dar o capata nu ca un rezultat direct al straduintei, ci ca har dat de Domnul Iisus caruia îi este mila de ei. De acea trebuie sa ma rog neîncetat si sa strig, “Doamne Iisuse, ai mila de mine pacatosul”.

 

 

          

 
Ultima actualizare: 29 dec. 2007.

Copyright: Biserica Sfântul Ştefan - Călăraşi, Bucureşti