Prima Pagina
Istoric
Viata Sf. Stefan
Preot paroh și slujitor
Album Foto
Calendar ortodox 2008
In memoriam
Regasiri
Rugãciuni
Invataturi
Doriti sa ne sprijiniti?
Vã recomandãm
Multumim

 

 

 
Începând cu 28 iulie 2004

 

 

 

 

 

Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan

 

 

           

 

După zece zile de la înălțare, făgăduința făcută de Domnul Iisus s-a împlinit prin Pogorârea Sfântului Duh care a întărit pe apostoli cu puteri și daruri supranaturale pentru misiunea lor în lume. Deci, în ziua Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh ia ființă Biserica creștină din punct de vedere istoric. Efectul Pogorârii Sfântului Duh a fost imediat și revelator. Grăind în limbile mulțimii de iudei și de prozeliți adunați la Ierusalim pentru praznic, apostolii au convertit din prima zi “ca la trei mii de suflete”.

Prima comunitate era astfel formată. Se trăia o viață nouă, “stăruind în învățătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Faptele Apostolilor II, 42). Cuvântul cald și puternic al apostolilor care mărturiseau învierea lui Hristos a făcut ca numărul creștinilor să crească în curând ca la cinci mii de bărbați (Fapte IV, 4). Având sentimentul de adâncă pietate și dragoste frățească, credincioșii de la Ierusalim realizează benevol și parțial “comunitatea bunurilor”; cei care aveau case sau țarini le vindeau și aduceau prețul “la picioarele apostolilor”, pentru ajutorarea tuturor, dându-se fiecăruia dup㠄trebuință”. Levitul Iosif din Cipru, numit de apostoli Varnava (Fiul mângâierii) este citat cu cinste pentru o asemenea faptă (Faptele apostolilor IV, 36-37), în timp ce soții Anania și Safira au primit pedeapsa imediată murind pe loc deoarece “mințiseră Duhului Sfânt”. Au mințit prin oprirea pentru ei a unor bani proveniți din vânzarea unei țarini, spunând apostolilor că au adus tot. Aceasta este de fapt prima măsură disciplinară în Biserică luată de Dumnezeu Însuși (Faptele apostolilor I, 11) . A doua măsură a fost aceea de a propune de către apostoli alegerea din cadrul comunității a șapte bărbați ”plini de Duh Sfânt și de înțelepciune” care să slujească atât în cadrul slujbelor religioase cât și să supravegheze buna orânduială la mesele comune. Ei predicau cuvântul Evangheliei, botezau și ajutau la desfășurarea cultului aparținând organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim. Însuși cuvântul ”diacon” înseamnă slujitor. Latura practică a slujirii lor a rămas caracteristică diaconatului și s-a întins în epoca următoare la toate nevoile asistenței în comunitate. Rolul lor în Biserica primară depășea cu mult rolul pe care îl iau diaconii în zilele noastre.

La propunerea Sfinților Apostoli în fruntea celor șapte diaconi  a fost ales Sfântul Ștefan arhidiacon, adică primul dintre diaconi. ”Ștefan” în grecește înseamnă cunună. Vom vedea în continuare cum Sfântul Ștefan devine cea dintâi floare neveștejită în cununa de slavă eternă care strălucește pe crucea  izbăvitoare de pe Golgota. Aflăm din Sfânta Tradiție și-l vedem și în tradiția iconografică: era tânăr, frumos la chip, dar mai ales avea o deosebită frumusețe sufletească. Fiind de neam iudeu se presupune că a învățat ca și Sfântul Apostol Pavel la școala rabinică a marelui învățat din vremea aceea, Gamaliel. Era un gânditor adânc și vorbitor îndemânatic, bun psiholog, cu un sentiment religios excepțional de cald și de puternic, însuflețit, sensibil, bun la suflet și delicat cum rar întâlnești la o personalitate oricât de puternică și de complexă ar fi. Ceea ce rostea prin cuvânt, îndeplinea prin faptă. El l-a cunoscut bine pe Mântuitorul Hristos și e de bună seamă adevărat că școala cea mai înaltă a făcut-o la picioarele lui Iisus Hristos și a continuat la școala apostolilor. Dar ceea ce îl caracteriza cu adevărat cel mai mult era că avea o credință și o râvnă atât de mari pentru lucrarea Domnului Hristos, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârșească minuni și semne mari în popor. Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l insufla nu numai Duhul Sfânt, dar și faptul că a fost martor al Învierii Domnului, al Înălțării Sale la cer și al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca și apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat din morți. De aceea fariseii și conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu ochi buni și ”le părea rău că învăța poporul și vestea întru Iisus învierea morților”.(Faptele Apostolilor IV, 1-2).

La scurt timp după așezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor și a cirenenilor și a alexandrinilor și a celor din Cilicia și din Asia, au început cu Ștefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alții că este un înșelător, iar alții că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credința cea adevărată cu privire la Mîntuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri și s-a înălțat la ceruri și stă de-a dreapta Tatălui ceresc, acești iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise și a lui Dumnezeu și dus în fața sinedriului –înaltul tribunal iudeu de judecată - spre a fi judecat. Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârșit față de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ștefan. S-au găsit desigur și de data aceasta martori mincinoși care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon și a lui Dumnezeu. La toate acuzațiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ștefane, ce ai de spus? În clipa aceea toți și-au îndreptat privirile spre victimă și Sfântul Evanghelist Luca –martor al evenimentului-  inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: ”cei ce ședeau în sinedriu au văzut fața lui ca o față de înger”.

Sfântul Ștefan rostește o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului evreu, extrăgând din profeți adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei și iudeii sunt vinovați de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură și anulează toate acuzațiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii și a profețiilor pe care le-a desăvârșit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. ”Voi pururea stați împotrivă Duhului Sfânt, cum au fost părinții voștri așa sunteți și voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum. Voi care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Atunci cei de față, scrâșnind din dinți, urlând, sfâșiindu-și hainele de pe ei – întocmai ca și la condamnarea Mântuitorului – au strigat cât au putut: Să piară de pietre, așa cum se cade hulitorilor… Să piară!…Să piară!…Dar iată o mare minune: Ștefan fiind plin de Duh Sfânt și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu și a zis: ”Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Ei au început să răcnească, și-au astupat urechile și toți într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, și au început a-l bate cu pietre. Iar martorii și-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere și le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul. Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului și să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu și ei aruncau cele mai mari pietre.

Iată divina dramă de pe Golgota, repetată cu Sfântul Ștefan într-o impresionantă asemănare. Privilegiu unic pentru cel care primește sfânta mucenicie. El stă în fruntea nenumăratelor oștiri de martiri câți au fost și încă câți vor mai fi până la sfârșitul veacurilor. El stă smerit în capătul șirului nesfârșit de martiri, mărturisitori ai dumnezeirii Domnului Hristos. Prima picătură de sânge căzută din trupul Sfântului Ștefan a însemnat sămânța credinței în Domnul Hristos.

Alături de credință, inima mucenicului Ștefan a fost o văpaie de dragoste ”mai mare decât moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare și atotbiruitoare, după pilda vieții Domnului ( Luca XXIII, 34 ) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în ființa sa fructul iertării dușmanilor, în clipa când își dădea duhul.

În fața sinedriului își manifestă credința prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părțile, el se ruga și zicea: ”Doamne Iisuse primește duhul meu; și îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor VII, 59-60).

Așa se sfârșise și Mântuitorul lumii care, înainte de a-și da viața pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredințează sufletul Său zicând: ”Părinte, în mâinile Tale încredințez sufletul Meu”, iar când Îl batjocoreau și-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârșeau aceștia: ”Părinte Sfinte,iartă-le lor păcatul acesta că nu știu ce fac”.

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ștefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ștefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creștinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creștinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigonește și atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în ”vas curat și cinstit” devenind marele apostol al omenirii, Sfîntul Apostol Pavel. Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creștinătății și propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morți. Știm că el însuși și-a săvârșit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum își apără Domnul Hristos Biserica și pe credincioșii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieții sale.

Sfânta Tradiție ne spune că în timp ce mulțimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ștefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau și priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăși Maica Domnului însoțită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăiește Sfânta Tradiție: ”O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre –căci privea la patimile lui din înălțimile cerești, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământești, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic”.

La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ștefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin și se roagă numeroși creștini din toate părțile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele șapte porți ale cetății și care poartă numele Sfântului Ștefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate și ucis cu pietre.

Credincioșii bisericii noastre au un cult deosebit pentru Sfântul Ștefan. Numeroase biserici au ca hram pe Sfântul Ștefan, iar creștinii, atât bărbați cât și femei, poartă cu mare cinste numele Sfântului păstrând cu mare evlavie icoana cu chipul său.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să asculte smeritele noastre rugăciuni, iar pe Sfântul Ștefan cu aceste cuvinte: ” Scapă pe cei ce te cinstesc de toate nevoile, celor ce serbează cinstită pomenirea ta, ca cel ce stai înaintea scaunului lui Hristos, ca să ne învrednicească curățirii de păcate și împărăției cerurilor”. 

  

Amin.

 

          

 
Ultima actualizare: 29 dec. 2007.

Copyright: Biserica Sfântul Ştefan - Călăraşi, Bucureşti